Prima zi de vacanţă. O după-amiază liniștită. Totul este tăcut. Pământul este adormit ca într-o haină de foc, iar tot ce este atins de razele arzătoare ale soarelui pare cuprins într-o vrajă de poveste. Adierile lente ale vântului răsfoiesc paginile cărții pe care am uitat-o pe masa și îmi amintesc că nu am trecut încă de capitolul 1. Dar eu știu că toata vara e a mea. Voi avea timp să merg la bunici, să mă bronzez, să învăț să înot, să mă plimb cu bicicleta, să mă joc cu căţelul, să ascult muzica și să fac tot ce îmi place. Parcă vara ar veni cu libertate sau cu sentimentul că totul e posibil, că acum e momentul să faci tot ce n-ai facut de-a lungul anului. Poți dormi afară, poți să stai în ploaia ce vine să răcorească pământul, știind că n-ai să răcești, te poți bucura de înghețata de toate aromele  și culorile. E timpul tău. Poți face orice. E timpul pentru noi speranțe, noi dorințe pentru următorul an școlar.
     Lanul de grâu, ca o mare de aur presărată cu macii de culoarea focului, plajele cu nisipul încins, cerul de un albastru pur, apus de soare, flori parfumate și colorate, excursii cu familia, iată vara perfectă. Sau lucruri care nu pot lipsi vara. Am timp să mă gândesc la colegii mei pe care nu-i voi mai vedea, la lucrurile pe care vreau să le fac, am timp să pierd după-amiezile cu prietenii, căutând un loc răcoros unde să stăm. Oricum, afară este locul pe care-l alegem întotdeauna, locul unde se întâmplă totul.
     Și seara se apropie. Nici nu trebuie să deschid ochii pentru a vedea cerul căpătând culoarea roșiatică și soarele care se pierde, luminând din ce în ce mai puţin orizontul. Simt că e seara imediat ce aud zumzăitul enervant al unui țânțar ce se apropie de mine și se pregătește să mă lase cu un gram mai puţin de sânge. Parcă mi-a fost dor și de asta...

Scrisoare în prag de vacanţă

                                                                                          Slatina, 21 iunie 2012
                               
                                                         Dragii mei ,

                 M-am hotărât să vă scriu, pentru că , nu ştiu cum fac, dar întotdeauna las multe lucruri neexprimate.Şi câte planuri nu-mi fac, şi câte gânduri nu-mi trec prin minte şi chiar vreau să vi le spun.
               S-a încheiat un an şcolar.Un an bun, din punctul meu de vedere, atât ca profesor de limba şi literatura română, cât şi ca director educativ.Îi felicit, aşadar, pe cei care s-au implicat în activităţile extraşcolare şi pe cei care au iubit româna şi i-au acordat timp şi pasiune.Pe cei care au venit când i-am chemat, care au înţeles când le-am explicat, care m-au ascultat cuminţi , cu ochii mari.Pe cei din clasa a V-a care au fost extraordinari, energici, isteţi, inteligenţi şi frumoşi şi care ( destul de impresionant, pentru că este prima clasă la care mi se întâmplă asta) au fost în ton cu umorul şi ironia mea chiar de la început.Pe cei din clasa a VII-a pe care i-am simţit că au vrut să se ridice la nivelul aşteptărilor mele, s-au străduit.Pe cei din clasa a VIII-a , calmi, serioşi ( am reuşit totuşi anul acesta mai mult decât în ceilalţi să râdem ), perseverenţi şi bine pregătiţi.O clasă model.Pe cei dintr-a IX-a , adolescenţi frumoşi în formare, mirosind a libertate şi iubire, au fost ochi şi urechi că uneori era oarecum emoţionant să ridic ochii şi să-i văd pe-ai lor aţintiţi asupra mea , curioşi, adânci.Orele de română au trecut ca un vis.
            Mi-am propus să încerc să schimb lumea, câte puţin , cu fiecare copil în parte.Am început cu cei care mi-au fost aproape, nu fizic, spiritual.Au înţeles ce vreau şi au avut încredere în mine.
           A venit vacanţa.Şi vara s-a instalat, timpul s-a relaxat.A fost şi el cam încordat în mecanismele cu arcuri şi şuruburi crude în hotărârea lor de a nu rata nicio secundă.Pentru unii încă mai ticăie ameninţător, căci îi aşteaptă un examen, o trecere către o altă etapă a vieţii.Nu vă fie teamă, va fi bine.Mult succes !
            Mi-am amintit.Era iarnă. Ger şi nămeţi.Aşteptam microbuzul în staţie.Câţiva copii, cu săniile, veseli, m-au invitat să cobor şi eu panta pe vehiculele copilăriei şi visării.Am crezut că glumesc şi le-am răspuns în acelaşi spirit : " Să râdeţi voi de mine ?!" Răspunsul a fost neaşteptat, atât de impresionant ,venind de la un copil de treisprezece, paisprezece ani, încât n-o să-l uit niciodată.Şi nici după-amiaza aceea dintr-o iarnă cu troiene de poveste." Nu râdem de nimeni.Aici suntem ca o familie ."
           O vacanţă frumoasă !
                                                                           Vă îmbrăţişez cu drag,
                                                                              Ramona Alexandru
   

 M-aş bucura dacă blogul acesta va deveni un blog de vacanţă.Să scriem ce gânduri ne bat, cum ne petrecem zilele lungi, ce mai citim, ce filme mai vedem.Neapărat recenzii de carte.Vara aceasta citim muuult.O să vă placă.
Dacă aveţi şi voi alte idei, nu ezitaţi să ni le împărtăşiţi !
O să revin cu recomandări de lectură.

         A trecut ceva timp...Parcă dintr-odată nu mai avem nimic de spus.Sau nu mai vrem să spunem.Mă nelinişteşte un gând : la ce vârstă se trezeşte sentimentul zădărniciei ?

              ( Albrecht Durer, Melancolia - gravură din perioada Renaşterii , în care
          melancolia este reprezentată ca o acumulare inutilă şi dureroasă de informaţie)

     E o luptă în plus...Dar e o luptă care te defineşte, o luptă pentru tine însuţi, o dualitate ciudată între normalitate şi anormalitate ( înţelegând extraordinaritate), o metamorfoză continuă. Cu timpul vei ştii: eşti diferit, eşti extraordinar . Nu te opri !