Prima zi de vacanţă. O după-amiază liniștită. Totul este tăcut. Pământul este adormit ca într-o haină de foc, iar tot ce este atins de razele arzătoare ale soarelui pare cuprins într-o vrajă de poveste. Adierile lente ale vântului răsfoiesc paginile cărții pe care am uitat-o pe masa și îmi amintesc că nu am trecut încă de capitolul 1. Dar eu știu că toata vara e a mea. Voi avea timp să merg la bunici, să mă bronzez, să învăț să înot, să mă plimb cu bicicleta, să mă joc cu căţelul, să ascult muzica și să fac tot ce îmi place. Parcă vara ar veni cu libertate sau cu sentimentul că totul e posibil, că acum e momentul să faci tot ce n-ai facut de-a lungul anului. Poți dormi afară, poți să stai în ploaia ce vine să răcorească pământul, știind că n-ai să răcești, te poți bucura de înghețata de toate aromele  și culorile. E timpul tău. Poți face orice. E timpul pentru noi speranțe, noi dorințe pentru următorul an școlar.
     Lanul de grâu, ca o mare de aur presărată cu macii de culoarea focului, plajele cu nisipul încins, cerul de un albastru pur, apus de soare, flori parfumate și colorate, excursii cu familia, iată vara perfectă. Sau lucruri care nu pot lipsi vara. Am timp să mă gândesc la colegii mei pe care nu-i voi mai vedea, la lucrurile pe care vreau să le fac, am timp să pierd după-amiezile cu prietenii, căutând un loc răcoros unde să stăm. Oricum, afară este locul pe care-l alegem întotdeauna, locul unde se întâmplă totul.
     Și seara se apropie. Nici nu trebuie să deschid ochii pentru a vedea cerul căpătând culoarea roșiatică și soarele care se pierde, luminând din ce în ce mai puţin orizontul. Simt că e seara imediat ce aud zumzăitul enervant al unui țânțar ce se apropie de mine și se pregătește să mă lase cu un gram mai puţin de sânge. Parcă mi-a fost dor și de asta...