Zen

    Am primit o carte la început de vacanţă.Ironic, e a doua pe care o primesc de când mă ştiu, deşi apreciez cărţile ca daruri nepreţuite.Nu le iau în calcul pe cele lăsate "moştenire" de bunica mea .Îmi place mult senzaţia care mă cuprinde când stau în faţa bibliotecii şi, privind cotoarele cărţilor, îmi trec fel şi fel de gânduri, îmi amintesc diferite pasaje, personaje sau împrejurări.Cărţile de la bunica ocupă un loc sacru.De obicei au şi câte o însemnare şi însemnarea aceea dintr-un an de demult e principala vinovată de emoţia care mă învăluie.Când mă mai gândesc şi că acele cărţi apăruseră chiar atunci, sunt ediţii prime, căci bunica a trăit în perioada interbelică a marilor romane, mă simt chiar norocoasă.
   Cartea mea de vacanţă e, de fapt, un jurnal.Dar, în definitiv, e o carte despre viaţă, despre creaţie şi creator.Mi-a plăcut mult mottoul :
      "- Ce este Zen? e întrebat un maestru al acestei căi.
       - E viaţa de toate zilele, răspunde el."
    Începe crispat, cu o problemă care îl frământă din ce în ce mai mult pe autor.De aproape doi ani şi jumătate nu mai reuşeşte să scrie nimic.Nimic însemnând literatură.Şi justificarea : "E un fel de viaţă care mi se-ntâmplă."Concepţia scriitorului este că nu se poate crea ceva esenţial decât în singurătate şi tristeţe.Şi pentru că viaţa începe să-l prindă, paradoxal, se simte vinovat şi nefericit noaptea când nu poate crea.O să vă citez câteva  pasaje :
   "7 martie. Lună plină, literalmente orbitoare, pe cerul vopsit neglijent.Nu ştiu de ce arde atât de fantastic peste viaţa mea făcută ţăndări.M-am gândit azi din nou cum aş putea să termin.Striaţiile de nefericire din ultimii ani s-au îndesit şi-acum ele sunt masa densă a vieţii mele, străbătută de striaţii- tot mai rare şi mai subţiri- de linişte şi de seară.Ioana l-a luat pe cel mic şi-am fost toţi trei în dormitorul întunecat, privind toţi trei cu aviditate luna."Luna, Gabriel, luna!"
   El a-mplinit un an şi bucuria mea de-a-l avea( de a mă ţine lângă inimă pe mine însumi la vârsta de un an )
n-are nici un punct de legătură cu continua mea nefericire.De fapt, viaţa mea fericită parazitează ca un mucegai pe noaptea compactă a nefericirii mele."
 " Nimeni n-a scris ceva bun vreodată dacă, începând, nu s-a simţit mai mare decât cei mari, dacă nu s-a văzut deodată ca o unealtă de zirconiu într-o mână de diamant etern şi indestructibil.Dar azi nu mai pot gândi aşa cu adevărat, fiindcă mă înfăşoară vălul seducător al vieţii.Sunt tare fericit, azi, cu băieţelul meu, cu noul meu sistem Sony care sună dumnezeieşte - mai ales când cântă Leonard In my secret life -, cu ziua plină de soare care, iată, mi se dă, mi se aşterne-n faţa ochilor.Aş da azi cea mai nebunească pagină pe o ieşire-n oraş, de mână cu Ioana mea- tunsă acum scurt, înduioşător, ca Giulietta Massina sau Julie Andrews-, aşa, fără nici o treabă...Sau pe o rătăcire printr-un supermagazin cu obiecte perfecte şi seducătoare."
   Deşi vorbeşte în mare parte despre trăiri personale-căci asta se presupune că face un jurnal-"Zen" vorbeşte , de fapt, despre viaţă în general.Să reuşeşti să-l faci pe cititor să aibă impresia că ceea ce citeşte este despre el, iată puterea unui mare scriitor.Un iluzionist, de altfel.Te-a prins în plasa unei iluzii.
                                                                                                                Ramona Alexandru

     „E vara întoarcerii în timp...”

     Simplu. Urmat de puncte de reflexie. Dar ca un îndemn scris de doamna profesoară de română. Așa am început să citesc „Întoarcere în Bucureștiul interbelic”(de Ioana Pârvulescu) într-o zi caldă de vară. O carte captivantă, însă nu m-a condus într-o poveste cu personaje conturate care acționează după bunul plac al autorului, ci o lume-nu mare-doar un oraș, ce se anima cu fiecare pagină citită. Erau oameni normali, cu idealuri, dar și răutăți, curajoși sau cuprinși de lașitate, dornici de cunoaștere sau plictisiți de rutina zilnică, oameni cu calități și defecte, pe care parcă începeam să îi cunosc, să știu că în București, într-un anumit timp au trăit și au lăsat ceva în urmă. Am această șansă de a-i cunoaște indirect, citind despre ei.

     În capitolele cu titluri semnificative descopeream cu ochii uimiți viața, iubirea, tehnica, preocupările, ce aveau, ce citeau acei oameni care parcă reînvie de fiecare dată când cartea este citită. Ajunge să o deschizi și te simți acolo, ca un martor al locului „unde s-a întâmplat totul”. Fotografiile vechi, așezate în colțurile paginilor te duc în acel loc care parcă nu a existat niciodată nicăieri... Dar a fost. 

     Autoarea transformă cartea într-un puzzle, pe care-l recompune, piesă cu piesă, fiecare reprezentând un eveniment, o imagine, un jurnal, o decoperire sau chiar un om. Vârtejul vieții este reflectat în acest puzzle, încleștat într-o carte, privit poate ca pe o ficțiune, dar totuși resimțit ca pe o lume ca oricare alta. Cum ar fi a noastră.

     Mai trebuie adăugat că în perioada anilor 20-30, Bucureștiul, un loc elegant și modern, își avea și el ”binele și răul cotidian”, căci lumea perfectă nu există. 

     Recomand cu căldura această carte în care veți descoperi elemente ce șoptesc ceva despre fiecare lucru din perioada interbelică. Găsești umor, dragoste, oameni ”cunoscuți sau necunoscuți”, pasiuni, interese, slăbiciuni și...fericire. Este posibil ca după ce veți citi cartea să vă treziți cu un sentiment de nostalgie, răsărit de nu știu unde, privind acel timp, însă cel mai important, veți descoperi că pentru prima dată inovația, modernitatea, vechiul și noul, binele și răul se îmbinau, creând ceea ce avem și noi astăzi.