Grecia...

  M-am întors din Grecia ieri dimineaţă, după un drum lung şi obositor.Parcă am venit din altă lume.Sosirea pe pământ românesc a coincis cu răsăritul şi mi s-a părut că am visat, că nici n-a fost.
   Grecia , ţinutul zeilor, al măslinilor, al leandrilor, al mării albastre, un albastru ireal, al porturilor vechi ce-ţi dau sentimentul că poţi să te rupi de ţărm, dezmărginindu-te,plutind departe de lume, de tot.

 
     Tavernele lor erau, de obicei, afaceri de familie, păstrând tradiţiile şi specificul.Încărcate cu obiecte vechi, fotografii de familie decolorate de vreme, busuioc şi obiecte tradiţionale, te primeau galant să te bucuri de o masă bine gătită şi, mai ales, o privelişte minunată.

             Lume pestriţă.Români,ruşi,americani,greci...Oamenii sunt altfel.Fiecare îşi vede de treaba lui, nimeni nu face prea multă gălăgie încât să-i deranjeze pe cei din jur, străinii îţi zâmbesc.Laşi în siguranţă pe plajă telefonul sau ochelarii de soare.Am uitat o minge dimineaţa şi am găsit-o la locul ei după-amiaza.În România nu se întâmplă aşa...Şi m-am simţit bine.Te simţi liber, deşi eşti într-o ţară străină.
           Cel mai mult mi-a plăcut un port - Uranopolis ( Ouranopolis înseamnă " oraşul ceresc" ).Este poarta spre Grădina Maicii Domnului cum este supranumit Muntele Sfânt, Athos.Casele( multe dintre ele pescăreşti ) îngrămădite,magazine de suveniruri cu tarabele înşirate în bătaia soarelui, oameni din toate colţurile lumii, grăbiţi să prindă ultimul vapor.Şi marea...Câte poveşti ştie marea...Departe, în văl de ceaţă, Athosul, misteriosul munte.
         Colindând ţărmurile cu nisip fin, sălbatice unde mare nu-i lăsase pe oameni să le cucerească, am ştiut : nu există limite.Lumea e minunată, nici nu vă imaginaţi !Trebuie să o descoperiţi !