Eu,tu,noi
21 iunie, solstiţiul de vară( din latină- sol stitium -soarele stă ), este ziua cea mai lungă din an.În popor se spune că în această noapte cerurile se deschid, permiţând ieşirea din timp, accesul către un spaţiu paradisiac.
miercuri, 10 aprilie 2013
luni, 8 aprilie 2013
sâmbătă, 22 septembrie 2012
joi, 9 august 2012
Zen
Am primit o carte la început de vacanţă.Ironic, e a doua pe care o primesc de când mă ştiu, deşi apreciez cărţile ca daruri nepreţuite.Nu le iau în calcul pe cele lăsate "moştenire" de bunica mea .Îmi place mult senzaţia care mă cuprinde când stau în faţa bibliotecii şi, privind cotoarele cărţilor, îmi trec fel şi fel de gânduri, îmi amintesc diferite pasaje, personaje sau împrejurări.Cărţile de la bunica ocupă un loc sacru.De obicei au şi câte o însemnare şi însemnarea aceea dintr-un an de demult e principala vinovată de emoţia care mă învăluie.Când mă mai gândesc şi că acele cărţi apăruseră chiar atunci, sunt ediţii prime, căci bunica a trăit în perioada interbelică a marilor romane, mă simt chiar norocoasă.
Cartea mea de vacanţă e, de fapt, un jurnal.Dar, în definitiv, e o carte despre viaţă, despre creaţie şi creator.Mi-a plăcut mult mottoul :
"- Ce este Zen? e întrebat un maestru al acestei căi.
- E viaţa de toate zilele, răspunde el."
Începe crispat, cu o problemă care îl frământă din ce în ce mai mult pe autor.De aproape doi ani şi jumătate nu mai reuşeşte să scrie nimic.Nimic însemnând literatură.Şi justificarea : "E un fel de viaţă care mi se-ntâmplă."Concepţia scriitorului este că nu se poate crea ceva esenţial decât în singurătate şi tristeţe.Şi pentru că viaţa începe să-l prindă, paradoxal, se simte vinovat şi nefericit noaptea când nu poate crea.O să vă citez câteva pasaje :
"7 martie. Lună plină, literalmente orbitoare, pe cerul vopsit neglijent.Nu ştiu de ce arde atât de fantastic peste viaţa mea făcută ţăndări.M-am gândit azi din nou cum aş putea să termin.Striaţiile de nefericire din ultimii ani s-au îndesit şi-acum ele sunt masa densă a vieţii mele, străbătută de striaţii- tot mai rare şi mai subţiri- de linişte şi de seară.Ioana l-a luat pe cel mic şi-am fost toţi trei în dormitorul întunecat, privind toţi trei cu aviditate luna."Luna, Gabriel, luna!"
El a-mplinit un an şi bucuria mea de-a-l avea( de a mă ţine lângă inimă pe mine însumi la vârsta de un an )
n-are nici un punct de legătură cu continua mea nefericire.De fapt, viaţa mea fericită parazitează ca un mucegai pe noaptea compactă a nefericirii mele."
" Nimeni n-a scris ceva bun vreodată dacă, începând, nu s-a simţit mai mare decât cei mari, dacă nu s-a văzut deodată ca o unealtă de zirconiu într-o mână de diamant etern şi indestructibil.Dar azi nu mai pot gândi aşa cu adevărat, fiindcă mă înfăşoară vălul seducător al vieţii.Sunt tare fericit, azi, cu băieţelul meu, cu noul meu sistem Sony care sună dumnezeieşte - mai ales când cântă Leonard In my secret life -, cu ziua plină de soare care, iată, mi se dă, mi se aşterne-n faţa ochilor.Aş da azi cea mai nebunească pagină pe o ieşire-n oraş, de mână cu Ioana mea- tunsă acum scurt, înduioşător, ca Giulietta Massina sau Julie Andrews-, aşa, fără nici o treabă...Sau pe o rătăcire printr-un supermagazin cu obiecte perfecte şi seducătoare."
Deşi vorbeşte în mare parte despre trăiri personale-căci asta se presupune că face un jurnal-"Zen" vorbeşte , de fapt, despre viaţă în general.Să reuşeşti să-l faci pe cititor să aibă impresia că ceea ce citeşte este despre el, iată puterea unui mare scriitor.Un iluzionist, de altfel.Te-a prins în plasa unei iluzii.
Ramona Alexandru
Cartea mea de vacanţă e, de fapt, un jurnal.Dar, în definitiv, e o carte despre viaţă, despre creaţie şi creator.Mi-a plăcut mult mottoul :
"- Ce este Zen? e întrebat un maestru al acestei căi.
- E viaţa de toate zilele, răspunde el."
Începe crispat, cu o problemă care îl frământă din ce în ce mai mult pe autor.De aproape doi ani şi jumătate nu mai reuşeşte să scrie nimic.Nimic însemnând literatură.Şi justificarea : "E un fel de viaţă care mi se-ntâmplă."Concepţia scriitorului este că nu se poate crea ceva esenţial decât în singurătate şi tristeţe.Şi pentru că viaţa începe să-l prindă, paradoxal, se simte vinovat şi nefericit noaptea când nu poate crea.O să vă citez câteva pasaje :
"7 martie. Lună plină, literalmente orbitoare, pe cerul vopsit neglijent.Nu ştiu de ce arde atât de fantastic peste viaţa mea făcută ţăndări.M-am gândit azi din nou cum aş putea să termin.Striaţiile de nefericire din ultimii ani s-au îndesit şi-acum ele sunt masa densă a vieţii mele, străbătută de striaţii- tot mai rare şi mai subţiri- de linişte şi de seară.Ioana l-a luat pe cel mic şi-am fost toţi trei în dormitorul întunecat, privind toţi trei cu aviditate luna."Luna, Gabriel, luna!"
El a-mplinit un an şi bucuria mea de-a-l avea( de a mă ţine lângă inimă pe mine însumi la vârsta de un an )
n-are nici un punct de legătură cu continua mea nefericire.De fapt, viaţa mea fericită parazitează ca un mucegai pe noaptea compactă a nefericirii mele."
" Nimeni n-a scris ceva bun vreodată dacă, începând, nu s-a simţit mai mare decât cei mari, dacă nu s-a văzut deodată ca o unealtă de zirconiu într-o mână de diamant etern şi indestructibil.Dar azi nu mai pot gândi aşa cu adevărat, fiindcă mă înfăşoară vălul seducător al vieţii.Sunt tare fericit, azi, cu băieţelul meu, cu noul meu sistem Sony care sună dumnezeieşte - mai ales când cântă Leonard In my secret life -, cu ziua plină de soare care, iată, mi se dă, mi se aşterne-n faţa ochilor.Aş da azi cea mai nebunească pagină pe o ieşire-n oraş, de mână cu Ioana mea- tunsă acum scurt, înduioşător, ca Giulietta Massina sau Julie Andrews-, aşa, fără nici o treabă...Sau pe o rătăcire printr-un supermagazin cu obiecte perfecte şi seducătoare."
Deşi vorbeşte în mare parte despre trăiri personale-căci asta se presupune că face un jurnal-"Zen" vorbeşte , de fapt, despre viaţă în general.Să reuşeşti să-l faci pe cititor să aibă impresia că ceea ce citeşte este despre el, iată puterea unui mare scriitor.Un iluzionist, de altfel.Te-a prins în plasa unei iluzii.
Ramona Alexandru
marți, 7 august 2012
„E vara întoarcerii în timp...”
Simplu. Urmat de puncte de reflexie. Dar ca un îndemn scris de doamna profesoară de română. Așa am început să citesc „Întoarcere în Bucureștiul interbelic”(de Ioana Pârvulescu) într-o zi caldă de vară. O carte captivantă, însă nu m-a condus într-o poveste cu personaje conturate care acționează după bunul plac al autorului, ci o lume-nu mare-doar un oraș, ce se anima cu fiecare pagină citită. Erau oameni normali, cu idealuri, dar și răutăți, curajoși sau cuprinși de lașitate, dornici de cunoaștere sau plictisiți de rutina zilnică, oameni cu calități și defecte, pe care parcă începeam să îi cunosc, să știu că în București, într-un anumit timp au trăit și au lăsat ceva în urmă. Am această șansă de a-i cunoaște indirect, citind despre ei.
În capitolele cu titluri semnificative descopeream cu ochii uimiți viața, iubirea, tehnica, preocupările, ce aveau, ce citeau acei oameni care parcă reînvie de fiecare dată când cartea este citită. Ajunge să o deschizi și te simți acolo, ca un martor al locului „unde s-a întâmplat totul”. Fotografiile vechi, așezate în colțurile paginilor te duc în acel loc care parcă nu a existat niciodată nicăieri... Dar a fost.
Autoarea transformă cartea într-un puzzle, pe care-l recompune, piesă cu piesă, fiecare reprezentând un eveniment, o imagine, un jurnal, o decoperire sau chiar un om. Vârtejul vieții este reflectat în acest puzzle, încleștat într-o carte, privit poate ca pe o ficțiune, dar totuși resimțit ca pe o lume ca oricare alta. Cum ar fi a noastră.
Mai trebuie adăugat că în perioada anilor 20-30, Bucureștiul, un loc elegant și modern, își avea și el ”binele și răul cotidian”, căci lumea perfectă nu există.
Recomand cu căldura această carte în care veți descoperi elemente ce șoptesc ceva despre fiecare lucru din perioada interbelică. Găsești umor, dragoste, oameni ”cunoscuți sau necunoscuți”, pasiuni, interese, slăbiciuni și...fericire. Este posibil ca după ce veți citi cartea să vă treziți cu un sentiment de nostalgie, răsărit de nu știu unde, privind acel timp, însă cel mai important, veți descoperi că pentru prima dată inovația, modernitatea, vechiul și noul, binele și răul se îmbinau, creând ceea ce avem și noi astăzi.
joi, 19 iulie 2012
Mentalităţi...
Nu am foarte mult timp liber.În august trebuie să-mi depun lucrarea pentru gradul I. Cam asta fac de dimineaţa până seara : scriu, citesc, cercetez.Am descoperit o grămadă de lucruri.Mereu ai ceva de învăţat.Şi mereu e o bucurie.
De când m-am întors din Grecia mă gândesc critic la vieţile noastre.De cele mai multe ori nu facem nimic.Deşi ar trebui, căci, evident, noi ne construim vieţile pe care le visăm edenice.Le visăm.Uneori nici măcar atât.Ne împiedicăm de orice limită care, desigur, e acolo să-ţi atragă atenţia că poţi, suntem pesimişti şi ne plângem.Des.
Am un prieten stabilit în America de foarte mulţi ani.Vara vine acasă, în concediu.Când povesteşte, îl ascultăm cu gândurile duse departe, acolo, în lumea aceea a tuturor posibilităţilor, cu alţi oameni, alte tărâmuri, alte legi.Parcă toţi sunt altfel în preajma lui.Nu ştiu ce încearcă.Poate să pară şi ei acolo, la nivelul acela de cultură sau experienţă de viaţă.De fapt, este vorba de o adaptare a discuţiilor.În linii mari, vorbeşte despre mentalitatea americanului, mentalitate de învingător, optimist mereu şi raţional.Americanii nu pierd timpul, sunt gata mereu să rişte, conştienţi că numai aşa pot obţine succesul.Ştiu ce vor, nu stau la discuţii şi sunt gata să o ia de la capăt când ceva eşuează.
Nu ştiu să le conturez prea bine profilul psihologic.Dar ştiu sigur că, în esenţă, sunt la fel ca noi.Mentalitatea este însă total diferită.În familie, la şcoală, în societate, sunt formaţi ca învingători.Li se spune continuu că se poate, că vor reuşi, că au şanse egale.Cresc într-un mediu motivant.
La noi limitele sunt peste tot.Copiii se gândesc că nu vor reuşi prea multe în lumea asta.Mediu demotivant.
De fapt, se poate! Bineînţeles că se poate.Numai că nici măcar nu încercăm.
Nu mai leneviţi! Aveţi un ideal ?Cu tot curajul, înainte!
P.S. Vacanţa e la jumătate şi mi se pare că nu aţi citit nimic. N-am văzut nici măcar o recenzie.Nici măcar o încercare.Nimic.Doar o critică de film.
De când m-am întors din Grecia mă gândesc critic la vieţile noastre.De cele mai multe ori nu facem nimic.Deşi ar trebui, căci, evident, noi ne construim vieţile pe care le visăm edenice.Le visăm.Uneori nici măcar atât.Ne împiedicăm de orice limită care, desigur, e acolo să-ţi atragă atenţia că poţi, suntem pesimişti şi ne plângem.Des.
Am un prieten stabilit în America de foarte mulţi ani.Vara vine acasă, în concediu.Când povesteşte, îl ascultăm cu gândurile duse departe, acolo, în lumea aceea a tuturor posibilităţilor, cu alţi oameni, alte tărâmuri, alte legi.Parcă toţi sunt altfel în preajma lui.Nu ştiu ce încearcă.Poate să pară şi ei acolo, la nivelul acela de cultură sau experienţă de viaţă.De fapt, este vorba de o adaptare a discuţiilor.În linii mari, vorbeşte despre mentalitatea americanului, mentalitate de învingător, optimist mereu şi raţional.Americanii nu pierd timpul, sunt gata mereu să rişte, conştienţi că numai aşa pot obţine succesul.Ştiu ce vor, nu stau la discuţii şi sunt gata să o ia de la capăt când ceva eşuează.
Nu ştiu să le conturez prea bine profilul psihologic.Dar ştiu sigur că, în esenţă, sunt la fel ca noi.Mentalitatea este însă total diferită.În familie, la şcoală, în societate, sunt formaţi ca învingători.Li se spune continuu că se poate, că vor reuşi, că au şanse egale.Cresc într-un mediu motivant.
La noi limitele sunt peste tot.Copiii se gândesc că nu vor reuşi prea multe în lumea asta.Mediu demotivant.
De fapt, se poate! Bineînţeles că se poate.Numai că nici măcar nu încercăm.
Nu mai leneviţi! Aveţi un ideal ?Cu tot curajul, înainte!
P.S. Vacanţa e la jumătate şi mi se pare că nu aţi citit nimic. N-am văzut nici măcar o recenzie.Nici măcar o încercare.Nimic.Doar o critică de film.
sâmbătă, 7 iulie 2012
Avalon
"Avalon" este un film despre familie şi despre însingurare.Este povestea unei familii de evrei care vine în America începutului de secol XX, căutând o viaţă mai bună.Sunt urmărite mai multe generaţii şi, cu cât trece timpul şi lumea se schimbă, cu atât acestea se înstrăinează.De la mesele în familie, cu discuţii aprinse şi gălăgioase, se ajunge la mese luate în faţa televizorului, fără ca măcar membrii familiei să se privească.
Un film despre ce e important în viaţă, despre criza comunicării şi pierderea sensului.Despre timp şi schimbare.
joi, 5 iulie 2012
Cum să facem o recenzie
Link-ul de mai jos vă trimite către un site pe care eu îl apreciez foarte mult.Veţi găsi o recenzie pe care v-o recomand ca model.Încercaţi şi voi.În plus, găsiţi multe alte lucruri interesante pe site.Şi alte recenzii.
Nelson Mandela, un exemplu pentru noi toți
Nelson Mandela, un exemplu pentru noi toți
luni, 2 iulie 2012
Grecia...
M-am întors din Grecia ieri dimineaţă, după un drum lung şi obositor.Parcă am venit din altă lume.Sosirea pe pământ românesc a coincis cu răsăritul şi mi s-a părut că am visat, că nici n-a fost.
Grecia , ţinutul zeilor, al măslinilor, al leandrilor, al mării albastre, un albastru ireal, al porturilor vechi ce-ţi dau sentimentul că poţi să te rupi de ţărm, dezmărginindu-te,plutind departe de lume, de tot.
Tavernele lor erau, de obicei, afaceri de familie, păstrând tradiţiile şi specificul.Încărcate cu obiecte vechi, fotografii de familie decolorate de vreme, busuioc şi obiecte tradiţionale, te primeau galant să te bucuri de o masă bine gătită şi, mai ales, o privelişte minunată.
Lume pestriţă.Români,ruşi,americani,greci...Oamenii sunt altfel.Fiecare îşi vede de treaba lui, nimeni nu face prea multă gălăgie încât să-i deranjeze pe cei din jur, străinii îţi zâmbesc.Laşi în siguranţă pe plajă telefonul sau ochelarii de soare.Am uitat o minge dimineaţa şi am găsit-o la locul ei după-amiaza.În România nu se întâmplă aşa...Şi m-am simţit bine.Te simţi liber, deşi eşti într-o ţară străină.
Cel mai mult mi-a plăcut un port - Uranopolis ( Ouranopolis înseamnă " oraşul ceresc" ).Este poarta spre Grădina Maicii Domnului cum este supranumit Muntele Sfânt, Athos.Casele( multe dintre ele pescăreşti ) îngrămădite,magazine de suveniruri cu tarabele înşirate în bătaia soarelui, oameni din toate colţurile lumii, grăbiţi să prindă ultimul vapor.Şi marea...Câte poveşti ştie marea...Departe, în văl de ceaţă, Athosul, misteriosul munte.
Colindând ţărmurile cu nisip fin, sălbatice unde mare nu-i lăsase pe oameni să le cucerească, am ştiut : nu există limite.Lumea e minunată, nici nu vă imaginaţi !Trebuie să o descoperiţi !
Grecia , ţinutul zeilor, al măslinilor, al leandrilor, al mării albastre, un albastru ireal, al porturilor vechi ce-ţi dau sentimentul că poţi să te rupi de ţărm, dezmărginindu-te,plutind departe de lume, de tot.
Tavernele lor erau, de obicei, afaceri de familie, păstrând tradiţiile şi specificul.Încărcate cu obiecte vechi, fotografii de familie decolorate de vreme, busuioc şi obiecte tradiţionale, te primeau galant să te bucuri de o masă bine gătită şi, mai ales, o privelişte minunată.
Lume pestriţă.Români,ruşi,americani,greci...Oamenii sunt altfel.Fiecare îşi vede de treaba lui, nimeni nu face prea multă gălăgie încât să-i deranjeze pe cei din jur, străinii îţi zâmbesc.Laşi în siguranţă pe plajă telefonul sau ochelarii de soare.Am uitat o minge dimineaţa şi am găsit-o la locul ei după-amiaza.În România nu se întâmplă aşa...Şi m-am simţit bine.Te simţi liber, deşi eşti într-o ţară străină.
Cel mai mult mi-a plăcut un port - Uranopolis ( Ouranopolis înseamnă " oraşul ceresc" ).Este poarta spre Grădina Maicii Domnului cum este supranumit Muntele Sfânt, Athos.Casele( multe dintre ele pescăreşti ) îngrămădite,magazine de suveniruri cu tarabele înşirate în bătaia soarelui, oameni din toate colţurile lumii, grăbiţi să prindă ultimul vapor.Şi marea...Câte poveşti ştie marea...Departe, în văl de ceaţă, Athosul, misteriosul munte.
Colindând ţărmurile cu nisip fin, sălbatice unde mare nu-i lăsase pe oameni să le cucerească, am ştiut : nu există limite.Lumea e minunată, nici nu vă imaginaţi !Trebuie să o descoperiţi !
duminică, 1 iulie 2012
1 iulie.
Dimineață obișnuită de vară. Încă nu mă trezisem bine, deși soarele ardea deja pe cer. Schimbam plictisită și putin somnoroasă canalele televizorului și totuși, nu reușeam să găsesc ceva pe gustul meu. Pe canalul de desene animate era povestea lui Tarzan. Deși ratasem începutul, filmul mi-a atras atenția. M-a captat. S-a deschis acea lume a junglei, a sălbăticiei, o lume parcă de nicăieri. Natura părea neschimbată, sălbatică, plină de singurătate. Dar animalele trăiau de fapt, într-o armonie deplină. Se ajutau reciproc și totodată erau supuse sub conducerea unei gorile. Crescut în junglă de niște gorile, departe de civilizație, Tarzan nu știa engleză, se considera diferit, ciudat și nu se gândise niciodată că undeva, departe, este o altă lume cu totul diferită, cu "creaturi la fel ca el", o lume pe care acum când devenea adult, nu o mai putea înțelege.
Profesorul Porter, fiica sa, Jane și ghidul lor, Clayton, din dorința de a vedea gorilele, descoperă acest om ciudat, curios, un fel de om-maimuță și încearcă să comunice cu el. Dar Tarzan, începe să descopere lucruri uimitoare, de necrezut, lucruri pe care mintea sa- obișnuită cu simplitatea și liniștea vieții junglei- nu le-ar fi putut închipui niciodată. Fantastic, nu? Astfel că, Tarzan își descoperea originile, afla ce este dincolo de jungla Africii, dincolo de locul pe care el îl numea "acasă". Pentru prima dată vedea în aparatul lui Jane un oraș, Sfinxul, oameni dansând, imagini cu Sistemul Solar, o bicicletă, Turnul Eiffel, un avion, etc. Totodată, Jane, curioasă și cu ochii plini de uimire, descoperea lumea în care a crescut Tarzan, o natură simplă, primordială. Tarzan nu era inițiat în tainele lumii civilizate care trăiește pentru propriile interese, dar cu toate acestea, el se confruntă chiar în junglă cu Clayton, omul care voia să îl captureze pe el și pe gorile și să îi vândă în Anglia.
În final, oamenii pleacă, Tarzan îl învinge pe Clayton și devine stăpânul junglei. Este impresionant că Jane și tatăl ei renunță la tărâmurile lor, la viața alături de oameni, școli, clădiri imense, tehnologie și se alătură vieții simple. Se pare că nu este nevoie de tot ceea ce avem noi, oamenii, pentru a trăi și a fi fericiți.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)