Punct autumnal

 


                                                     22 septembrie...echinocţiul de toamnă...

Zen

    Am primit o carte la început de vacanţă.Ironic, e a doua pe care o primesc de când mă ştiu, deşi apreciez cărţile ca daruri nepreţuite.Nu le iau în calcul pe cele lăsate "moştenire" de bunica mea .Îmi place mult senzaţia care mă cuprinde când stau în faţa bibliotecii şi, privind cotoarele cărţilor, îmi trec fel şi fel de gânduri, îmi amintesc diferite pasaje, personaje sau împrejurări.Cărţile de la bunica ocupă un loc sacru.De obicei au şi câte o însemnare şi însemnarea aceea dintr-un an de demult e principala vinovată de emoţia care mă învăluie.Când mă mai gândesc şi că acele cărţi apăruseră chiar atunci, sunt ediţii prime, căci bunica a trăit în perioada interbelică a marilor romane, mă simt chiar norocoasă.
   Cartea mea de vacanţă e, de fapt, un jurnal.Dar, în definitiv, e o carte despre viaţă, despre creaţie şi creator.Mi-a plăcut mult mottoul :
      "- Ce este Zen? e întrebat un maestru al acestei căi.
       - E viaţa de toate zilele, răspunde el."
    Începe crispat, cu o problemă care îl frământă din ce în ce mai mult pe autor.De aproape doi ani şi jumătate nu mai reuşeşte să scrie nimic.Nimic însemnând literatură.Şi justificarea : "E un fel de viaţă care mi se-ntâmplă."Concepţia scriitorului este că nu se poate crea ceva esenţial decât în singurătate şi tristeţe.Şi pentru că viaţa începe să-l prindă, paradoxal, se simte vinovat şi nefericit noaptea când nu poate crea.O să vă citez câteva  pasaje :
   "7 martie. Lună plină, literalmente orbitoare, pe cerul vopsit neglijent.Nu ştiu de ce arde atât de fantastic peste viaţa mea făcută ţăndări.M-am gândit azi din nou cum aş putea să termin.Striaţiile de nefericire din ultimii ani s-au îndesit şi-acum ele sunt masa densă a vieţii mele, străbătută de striaţii- tot mai rare şi mai subţiri- de linişte şi de seară.Ioana l-a luat pe cel mic şi-am fost toţi trei în dormitorul întunecat, privind toţi trei cu aviditate luna."Luna, Gabriel, luna!"
   El a-mplinit un an şi bucuria mea de-a-l avea( de a mă ţine lângă inimă pe mine însumi la vârsta de un an )
n-are nici un punct de legătură cu continua mea nefericire.De fapt, viaţa mea fericită parazitează ca un mucegai pe noaptea compactă a nefericirii mele."
 " Nimeni n-a scris ceva bun vreodată dacă, începând, nu s-a simţit mai mare decât cei mari, dacă nu s-a văzut deodată ca o unealtă de zirconiu într-o mână de diamant etern şi indestructibil.Dar azi nu mai pot gândi aşa cu adevărat, fiindcă mă înfăşoară vălul seducător al vieţii.Sunt tare fericit, azi, cu băieţelul meu, cu noul meu sistem Sony care sună dumnezeieşte - mai ales când cântă Leonard In my secret life -, cu ziua plină de soare care, iată, mi se dă, mi se aşterne-n faţa ochilor.Aş da azi cea mai nebunească pagină pe o ieşire-n oraş, de mână cu Ioana mea- tunsă acum scurt, înduioşător, ca Giulietta Massina sau Julie Andrews-, aşa, fără nici o treabă...Sau pe o rătăcire printr-un supermagazin cu obiecte perfecte şi seducătoare."
   Deşi vorbeşte în mare parte despre trăiri personale-căci asta se presupune că face un jurnal-"Zen" vorbeşte , de fapt, despre viaţă în general.Să reuşeşti să-l faci pe cititor să aibă impresia că ceea ce citeşte este despre el, iată puterea unui mare scriitor.Un iluzionist, de altfel.Te-a prins în plasa unei iluzii.
                                                                                                                Ramona Alexandru

     „E vara întoarcerii în timp...”

     Simplu. Urmat de puncte de reflexie. Dar ca un îndemn scris de doamna profesoară de română. Așa am început să citesc „Întoarcere în Bucureștiul interbelic”(de Ioana Pârvulescu) într-o zi caldă de vară. O carte captivantă, însă nu m-a condus într-o poveste cu personaje conturate care acționează după bunul plac al autorului, ci o lume-nu mare-doar un oraș, ce se anima cu fiecare pagină citită. Erau oameni normali, cu idealuri, dar și răutăți, curajoși sau cuprinși de lașitate, dornici de cunoaștere sau plictisiți de rutina zilnică, oameni cu calități și defecte, pe care parcă începeam să îi cunosc, să știu că în București, într-un anumit timp au trăit și au lăsat ceva în urmă. Am această șansă de a-i cunoaște indirect, citind despre ei.

     În capitolele cu titluri semnificative descopeream cu ochii uimiți viața, iubirea, tehnica, preocupările, ce aveau, ce citeau acei oameni care parcă reînvie de fiecare dată când cartea este citită. Ajunge să o deschizi și te simți acolo, ca un martor al locului „unde s-a întâmplat totul”. Fotografiile vechi, așezate în colțurile paginilor te duc în acel loc care parcă nu a existat niciodată nicăieri... Dar a fost. 

     Autoarea transformă cartea într-un puzzle, pe care-l recompune, piesă cu piesă, fiecare reprezentând un eveniment, o imagine, un jurnal, o decoperire sau chiar un om. Vârtejul vieții este reflectat în acest puzzle, încleștat într-o carte, privit poate ca pe o ficțiune, dar totuși resimțit ca pe o lume ca oricare alta. Cum ar fi a noastră.

     Mai trebuie adăugat că în perioada anilor 20-30, Bucureștiul, un loc elegant și modern, își avea și el ”binele și răul cotidian”, căci lumea perfectă nu există. 

     Recomand cu căldura această carte în care veți descoperi elemente ce șoptesc ceva despre fiecare lucru din perioada interbelică. Găsești umor, dragoste, oameni ”cunoscuți sau necunoscuți”, pasiuni, interese, slăbiciuni și...fericire. Este posibil ca după ce veți citi cartea să vă treziți cu un sentiment de nostalgie, răsărit de nu știu unde, privind acel timp, însă cel mai important, veți descoperi că pentru prima dată inovația, modernitatea, vechiul și noul, binele și răul se îmbinau, creând ceea ce avem și noi astăzi.

Mentalităţi...

 Nu am foarte mult timp liber.În august trebuie să-mi depun lucrarea pentru gradul I. Cam asta fac de dimineaţa până seara : scriu, citesc, cercetez.Am descoperit o grămadă de lucruri.Mereu ai ceva de învăţat.Şi mereu e o bucurie.
  De când m-am întors din Grecia mă gândesc critic la vieţile noastre.De cele mai multe ori nu facem nimic.Deşi ar trebui, căci, evident, noi ne construim vieţile pe care le visăm edenice.Le visăm.Uneori nici măcar atât.Ne împiedicăm de orice limită care, desigur, e acolo să-ţi atragă atenţia că poţi, suntem pesimişti şi ne plângem.Des.
  Am un prieten stabilit în America de foarte mulţi ani.Vara vine acasă, în concediu.Când povesteşte, îl ascultăm cu gândurile duse departe, acolo, în lumea aceea a tuturor posibilităţilor, cu alţi oameni, alte tărâmuri, alte legi.Parcă toţi sunt altfel în preajma lui.Nu ştiu ce încearcă.Poate să pară şi ei acolo, la nivelul acela de cultură sau experienţă de viaţă.De fapt, este vorba de o adaptare a discuţiilor.În linii mari, vorbeşte despre mentalitatea americanului, mentalitate de învingător, optimist mereu şi raţional.Americanii nu pierd timpul, sunt gata mereu să rişte, conştienţi că numai aşa pot obţine succesul.Ştiu ce vor, nu stau la discuţii şi sunt gata să o ia de la capăt când ceva eşuează.
   Nu ştiu să le conturez prea bine profilul psihologic.Dar ştiu sigur că, în esenţă, sunt la fel ca noi.Mentalitatea este însă total diferită.În familie, la şcoală, în societate, sunt formaţi ca învingători.Li se spune continuu că se poate, că vor reuşi, că au şanse egale.Cresc într-un mediu motivant.
   La noi limitele sunt peste tot.Copiii se gândesc că nu vor reuşi prea multe în lumea asta.Mediu demotivant.
   De fapt, se poate! Bineînţeles că se poate.Numai că nici măcar nu încercăm.
   Nu mai leneviţi! Aveţi un ideal ?Cu tot curajul, înainte!

P.S. Vacanţa e la jumătate şi mi se pare că nu aţi citit nimic. N-am văzut nici măcar o recenzie.Nici măcar o încercare.Nimic.Doar o critică de film.

Avalon

"Avalon" este un film despre familie şi despre însingurare.Este povestea unei familii de evrei care vine în America începutului de secol XX, căutând o viaţă mai bună.Sunt urmărite mai multe generaţii şi, cu cât trece timpul şi lumea se schimbă, cu atât acestea se înstrăinează.De la mesele în familie, cu discuţii aprinse şi gălăgioase, se ajunge la mese luate în faţa televizorului, fără ca măcar membrii familiei să se privească.
Un film despre ce e important în viaţă, despre criza comunicării şi pierderea sensului.Despre timp şi schimbare.

Cum să facem o recenzie

 Link-ul de mai jos vă trimite către un site pe care eu îl apreciez foarte mult.Veţi găsi o recenzie pe care v-o recomand ca model.Încercaţi şi voi.În plus, găsiţi multe alte lucruri interesante pe site.Şi alte recenzii.

Nelson Mandela, un exemplu pentru noi toți

Grecia...

  M-am întors din Grecia ieri dimineaţă, după un drum lung şi obositor.Parcă am venit din altă lume.Sosirea pe pământ românesc a coincis cu răsăritul şi mi s-a părut că am visat, că nici n-a fost.
   Grecia , ţinutul zeilor, al măslinilor, al leandrilor, al mării albastre, un albastru ireal, al porturilor vechi ce-ţi dau sentimentul că poţi să te rupi de ţărm, dezmărginindu-te,plutind departe de lume, de tot.

 
     Tavernele lor erau, de obicei, afaceri de familie, păstrând tradiţiile şi specificul.Încărcate cu obiecte vechi, fotografii de familie decolorate de vreme, busuioc şi obiecte tradiţionale, te primeau galant să te bucuri de o masă bine gătită şi, mai ales, o privelişte minunată.

             Lume pestriţă.Români,ruşi,americani,greci...Oamenii sunt altfel.Fiecare îşi vede de treaba lui, nimeni nu face prea multă gălăgie încât să-i deranjeze pe cei din jur, străinii îţi zâmbesc.Laşi în siguranţă pe plajă telefonul sau ochelarii de soare.Am uitat o minge dimineaţa şi am găsit-o la locul ei după-amiaza.În România nu se întâmplă aşa...Şi m-am simţit bine.Te simţi liber, deşi eşti într-o ţară străină.
           Cel mai mult mi-a plăcut un port - Uranopolis ( Ouranopolis înseamnă " oraşul ceresc" ).Este poarta spre Grădina Maicii Domnului cum este supranumit Muntele Sfânt, Athos.Casele( multe dintre ele pescăreşti ) îngrămădite,magazine de suveniruri cu tarabele înşirate în bătaia soarelui, oameni din toate colţurile lumii, grăbiţi să prindă ultimul vapor.Şi marea...Câte poveşti ştie marea...Departe, în văl de ceaţă, Athosul, misteriosul munte.
         Colindând ţărmurile cu nisip fin, sălbatice unde mare nu-i lăsase pe oameni să le cucerească, am ştiut : nu există limite.Lumea e minunată, nici nu vă imaginaţi !Trebuie să o descoperiţi !

     1 iulie.
     Dimineață obișnuită de vară. Încă nu mă trezisem bine, deși soarele ardea deja pe cer. Schimbam plictisită și putin somnoroasă canalele televizorului și totuși, nu reușeam să găsesc ceva pe gustul meu. Pe canalul de desene animate era povestea lui Tarzan. Deși ratasem începutul, filmul mi-a atras atenția. M-a captat. S-a deschis acea lume a junglei, a sălbăticiei, o lume parcă de nicăieri. Natura părea neschimbată, sălbatică, plină de singurătate. Dar animalele trăiau de fapt, într-o armonie deplină. Se ajutau reciproc și totodată erau supuse sub conducerea unei gorile. Crescut în junglă de niște gorile, departe de civilizație, Tarzan nu știa engleză, se considera diferit, ciudat și nu se gândise niciodată că undeva, departe, este o altă lume cu totul diferită, cu "creaturi la fel ca el", o lume pe care acum când devenea adult, nu o mai putea înțelege. 
     Profesorul Porter, fiica sa, Jane și ghidul lor, Clayton, din dorința de a vedea gorilele, descoperă acest om ciudat, curios, un fel de om-maimuță și încearcă să comunice cu el. Dar Tarzan, începe să descopere lucruri uimitoare, de necrezut, lucruri pe care mintea sa- obișnuită cu simplitatea și liniștea vieții junglei- nu le-ar fi putut închipui niciodată. Fantastic, nu? Astfel că, Tarzan își descoperea originile, afla ce este dincolo de jungla Africii, dincolo de locul pe care el îl numea "acasă". Pentru prima dată vedea în aparatul lui Jane un oraș, Sfinxul, oameni dansând, imagini cu Sistemul Solar, o bicicletă, Turnul Eiffel, un avion, etc. Totodată, Jane, curioasă și cu ochii plini de uimire, descoperea lumea în care a crescut Tarzan, o natură simplă, primordială. Tarzan nu era inițiat în tainele lumii civilizate care trăiește pentru propriile interese, dar cu toate acestea, el se confruntă chiar în junglă cu Clayton, omul care voia să îl captureze pe el și pe gorile și să îi vândă în Anglia. 
     În final, oamenii pleacă, Tarzan îl învinge pe Clayton și devine stăpânul junglei. Este impresionant că Jane și tatăl ei renunță la tărâmurile lor, la viața alături de oameni, școli, clădiri imense, tehnologie și se alătură vieții simple. Se pare că nu este nevoie de tot ceea ce avem noi, oamenii, pentru a trăi și a fi fericiți.

     Prima zi de vacanţă. O după-amiază liniștită. Totul este tăcut. Pământul este adormit ca într-o haină de foc, iar tot ce este atins de razele arzătoare ale soarelui pare cuprins într-o vrajă de poveste. Adierile lente ale vântului răsfoiesc paginile cărții pe care am uitat-o pe masa și îmi amintesc că nu am trecut încă de capitolul 1. Dar eu știu că toata vara e a mea. Voi avea timp să merg la bunici, să mă bronzez, să învăț să înot, să mă plimb cu bicicleta, să mă joc cu căţelul, să ascult muzica și să fac tot ce îmi place. Parcă vara ar veni cu libertate sau cu sentimentul că totul e posibil, că acum e momentul să faci tot ce n-ai facut de-a lungul anului. Poți dormi afară, poți să stai în ploaia ce vine să răcorească pământul, știind că n-ai să răcești, te poți bucura de înghețata de toate aromele  și culorile. E timpul tău. Poți face orice. E timpul pentru noi speranțe, noi dorințe pentru următorul an școlar.
     Lanul de grâu, ca o mare de aur presărată cu macii de culoarea focului, plajele cu nisipul încins, cerul de un albastru pur, apus de soare, flori parfumate și colorate, excursii cu familia, iată vara perfectă. Sau lucruri care nu pot lipsi vara. Am timp să mă gândesc la colegii mei pe care nu-i voi mai vedea, la lucrurile pe care vreau să le fac, am timp să pierd după-amiezile cu prietenii, căutând un loc răcoros unde să stăm. Oricum, afară este locul pe care-l alegem întotdeauna, locul unde se întâmplă totul.
     Și seara se apropie. Nici nu trebuie să deschid ochii pentru a vedea cerul căpătând culoarea roșiatică și soarele care se pierde, luminând din ce în ce mai puţin orizontul. Simt că e seara imediat ce aud zumzăitul enervant al unui țânțar ce se apropie de mine și se pregătește să mă lase cu un gram mai puţin de sânge. Parcă mi-a fost dor și de asta...

Scrisoare în prag de vacanţă

                                                                                          Slatina, 21 iunie 2012
                               
                                                         Dragii mei ,

                 M-am hotărât să vă scriu, pentru că , nu ştiu cum fac, dar întotdeauna las multe lucruri neexprimate.Şi câte planuri nu-mi fac, şi câte gânduri nu-mi trec prin minte şi chiar vreau să vi le spun.
               S-a încheiat un an şcolar.Un an bun, din punctul meu de vedere, atât ca profesor de limba şi literatura română, cât şi ca director educativ.Îi felicit, aşadar, pe cei care s-au implicat în activităţile extraşcolare şi pe cei care au iubit româna şi i-au acordat timp şi pasiune.Pe cei care au venit când i-am chemat, care au înţeles când le-am explicat, care m-au ascultat cuminţi , cu ochii mari.Pe cei din clasa a V-a care au fost extraordinari, energici, isteţi, inteligenţi şi frumoşi şi care ( destul de impresionant, pentru că este prima clasă la care mi se întâmplă asta) au fost în ton cu umorul şi ironia mea chiar de la început.Pe cei din clasa a VII-a pe care i-am simţit că au vrut să se ridice la nivelul aşteptărilor mele, s-au străduit.Pe cei din clasa a VIII-a , calmi, serioşi ( am reuşit totuşi anul acesta mai mult decât în ceilalţi să râdem ), perseverenţi şi bine pregătiţi.O clasă model.Pe cei dintr-a IX-a , adolescenţi frumoşi în formare, mirosind a libertate şi iubire, au fost ochi şi urechi că uneori era oarecum emoţionant să ridic ochii şi să-i văd pe-ai lor aţintiţi asupra mea , curioşi, adânci.Orele de română au trecut ca un vis.
            Mi-am propus să încerc să schimb lumea, câte puţin , cu fiecare copil în parte.Am început cu cei care mi-au fost aproape, nu fizic, spiritual.Au înţeles ce vreau şi au avut încredere în mine.
           A venit vacanţa.Şi vara s-a instalat, timpul s-a relaxat.A fost şi el cam încordat în mecanismele cu arcuri şi şuruburi crude în hotărârea lor de a nu rata nicio secundă.Pentru unii încă mai ticăie ameninţător, căci îi aşteaptă un examen, o trecere către o altă etapă a vieţii.Nu vă fie teamă, va fi bine.Mult succes !
            Mi-am amintit.Era iarnă. Ger şi nămeţi.Aşteptam microbuzul în staţie.Câţiva copii, cu săniile, veseli, m-au invitat să cobor şi eu panta pe vehiculele copilăriei şi visării.Am crezut că glumesc şi le-am răspuns în acelaşi spirit : " Să râdeţi voi de mine ?!" Răspunsul a fost neaşteptat, atât de impresionant ,venind de la un copil de treisprezece, paisprezece ani, încât n-o să-l uit niciodată.Şi nici după-amiaza aceea dintr-o iarnă cu troiene de poveste." Nu râdem de nimeni.Aici suntem ca o familie ."
           O vacanţă frumoasă !
                                                                           Vă îmbrăţişez cu drag,
                                                                              Ramona Alexandru
   

 M-aş bucura dacă blogul acesta va deveni un blog de vacanţă.Să scriem ce gânduri ne bat, cum ne petrecem zilele lungi, ce mai citim, ce filme mai vedem.Neapărat recenzii de carte.Vara aceasta citim muuult.O să vă placă.
Dacă aveţi şi voi alte idei, nu ezitaţi să ni le împărtăşiţi !
O să revin cu recomandări de lectură.

         A trecut ceva timp...Parcă dintr-odată nu mai avem nimic de spus.Sau nu mai vrem să spunem.Mă nelinişteşte un gând : la ce vârstă se trezeşte sentimentul zădărniciei ?

              ( Albrecht Durer, Melancolia - gravură din perioada Renaşterii , în care
          melancolia este reprezentată ca o acumulare inutilă şi dureroasă de informaţie)

     E o luptă în plus...Dar e o luptă care te defineşte, o luptă pentru tine însuţi, o dualitate ciudată între normalitate şi anormalitate ( înţelegând extraordinaritate), o metamorfoză continuă. Cu timpul vei ştii: eşti diferit, eşti extraordinar . Nu te opri !

       

                                           

                                                Vine 1 iunie !
            Ce-aţi zice dacă am organiza ceva pentru copii sau pentru copiii din noi ?

R  FI FRUMOS, NU ?
             

Eu încerc , tu mă ajuţi, noi reuşim !

Şi am reuşit !

Pentru că ei au încercat , pentru că tu i-ai ajutat .

Mă uit la fotografii , mă luminez, zâmbesc şi sunt plăcut surprinsă de cât de creativi sunt copiii, cât de inteligenţi şi cât de multe lucruri pot face dacă e acolo un om care să-i ţină de mână.Puţin , cât să simtă că cineva apreciază, că cineva se bucură, cineva ia în serios copilăriile lor.

Ce s-a întâmplat în acest benefic început de mai e minunat ! 

Bravo !

9 ne MAI pasă !

Noi

      Cu timpul lucrurile se ordonează , gândurile se liniştesc , te cuprinde o stare de bine şi ştii .Ştii că , dincolo de toate obstacolele , nu comoara e importantă , ci drumul până la ea.
       Nici nu ţi-ai dat seama că ai crescut şi parcă nu mai eşti sigur că tu eşti chiar...tu.Te uiţi la cei mici şi te gândeşti că şi tu ai fost "Marius cel mofturos ", " Patricia cea pârâcioasă" sau "Meli cea morocănoasă".Fiecare zi contează.
       Contează că îţi pasă şi că vrei , că ţi-e drag şi că ţi-e teamă , că n-ai somn, că speri, că pierzi, că te contrazici , că eşti în echilibru.Contează tot ce faci şi ce nu faci, ce spui şi ce rămâne neexprimat.Dar cel mai mult contează că suntem împreună.Suntem noi. Noi cei norocoşi.
         Iată norocul pe care-ai pornit să-l cauţi într-o zi ca-ntr-o poveste  !

De ce ţipă oamenii ?

Într-o zi, un înțelept din India puse următoarea întrebare discipolilor săi:
-De ce țipă oamenii când sunt supărați?
-Țipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
-Dar de ce să țipi atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? întrebă din nou înțeleptul.
-Păi, țipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încerca un alt discipol.
Maestrul întrebă din nou:
-Totuși, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?
Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulțumi pe înțelept.
Atunci el îi lămuri:
-Știți de ce țipăm unul la altul când suntem supărați? Adevărul e că atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanțează foarte mult. Pentru a acoperi această distanță, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supărați, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanței și mai mari. Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două ființe sunt îndrăgostite? Ele nu țipă deloc. Vorbesc încetișor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanța dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar șoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e și mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să șoptească, ajunge doar să se privească și inimile lor se înțeleg. Asta se petrece atunci când două ființe care se iubesc, au inimile apropiate.
În final, înțeleptul concluzionă, zicând:

-Când discutați, nu lăsați ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiți cuvinte care să vă îndepărteze și mai mult, căci va veni o zi în care distanța va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere."

Tot ce ne rămâne de făcut este sa fim fericiți pentru ca viaţa e efemeră.

Cel mai bun mod de a te înveseli este să încerci să înveselești pe altcineva. (Mark Twain)

Care e cuvântul tău ?

        Un cuvânt poate defini o întreagă fiinţă , chiar o întreagă existenţă.Dacă e cuvântul potrivit.Fiecare poate avea un cuvânt al lui . Un cuvânt care să te cuprindă , care să vorbească despre tine, despre idealuri , despre locuri calde în care te regăseşti , despre senzaţia aceea pe care o ai uneori în după-amiezile calde de vară, senzaţia aceea că e magic , e magică lumea şi viaţa.Şi oamenii.
        Care e cuvântul tău ?

Ai puţin timp?

     Dacă citeşti ce am scris, înseamnă că ai reuşit să îţi faci timp să rupi o bucăţică din timpul tău și să îl dedici timpului, căci despre asta voi vorbi acum. De fapt, nu pot să spun "acum", fiindcă a trecut și a devenit "atunci". Hm...abstract, nu?

     Totuşi, ce este timpul? Un om înţelept spunea odată că "Timpul poate fi mlaştină, dar și curcubeu." Eu îl asemăn cu un râu care curge uniform pentru toată lumea. Numai că, oamenii de pe mal nu merg la fel. De aceea, timpul este prieten pentru unii, însă pentru alții este un inamic adevărat. Poate că este vina lor... Poate că ei nu ştiu să îl folosească în favoarea lor. Noi înşine, decidem dacă avem timp. Să ne oprim și să reflectăm puţin. Când ne-am făcut timp să răsfoim o carte? Când ne-am făcut timp să zâmbim, să iubim, să ajutăm pe cineva, să facem orice? De ce zboară timpul atât de repede fără ca măcar să-l vedem sau să-l simţim? Oricum, la ce bun? Nu se va mai întoarce. E inevitabil. El lasă în urma lui dorințe neîmplinite, lucruri neterminate, regretul că nu am văzut timpul ca pe un prieten, dar și speranța că într-o zi, timpul va fi de partea noastră.

Soare.Liniste.Flori de tei.Doar un copil
ce-si picteaza chipul cu lacrimi reci,plin de durere
asteptand...
-De ce plangi,copile,atat de trist?De ce lasi stropi de gheata
sa-ti mangaie chipul,sa devina rupturi...
din viitoare amintiri?
-Jucaria-mi s-a stricat,
si jocul e pierdut,si lumea mea se stinge.
Si voi plange.
Ah,cat voi plange!Pana le voi pierde,
toate lacrimile
Si izvorul va seca.
Vreau sa le pierd pe toate,toate
Caci cand voi fi mare
nu voi mai putea
...oamenii mari nu plang.
-Nu mai plange,copil ratacitor,
caci,desi nu-ti spun,de nu-i vezi,de tac,
oamenii mari plang,plang atat de mult!
De i-ai vedea...
Tu esti copil,
jocul nu s-a sfarsit
si lumea ta-i nemuritoare.
Du-te in lumea ta cu povesti
cat inca te mai cheama.
Si razi,si uita ca esti om,
si zboara
atat de sus incat vei crede ce esti un inger.
Iar cand lumea ta nu te va mai chema,
cand nu-ti va mai auzi strigatul,
cand o vei cauta si nu o vei gasi,
vino,om al lumii mele,
vino si ma cheama
sa plangem impreuna.

Adolescenţi pe mare

“Această mare e acoperită de adolescenţi
care învaţă mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu braţul, de curenţi,
mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare.
Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect
şi îi contemplu ca la o debarcare.
O flotă infinită de yole. Şi aştept
un pas greşit să văd, sau o alunecare
măcar pân’la genunchi în valul diafan
sunând sub lenta lor înaintare.
Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan
au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.”
                     (Nichita Stănescu)